a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 #

letra de sala de aşteptare - rappa

[actul 1]
am paisprezece ani, mă grăbesc, vreau să ajung devreme
la gara destinului, să urc în trenul vieții mele
port o pereche de bocanci
un cozoroc întors la spate, un rucsac plin cu speranțe și pantaloni largi
e noapte, mă gândesc că până dimineață trenul meu va fi în stație, chiar de-ar fi aglomerație
drumul meu în viață nu va fi întrerupt, am să mă lupt, să urc și să ajung la destinație
nu mă-nșel, văd un tren, dar sunt surprins
că peronul e pustiu iar trenul e gol, decis
deschid ușa unui vagon fără număr
pășesc prima trеaptă când cineva mă bate pe umăr
mă-ntorc și-l rеcunosc, e un amic din copilărie
îl salut respectuos, e mai mare ca mine
ne ținem strâns mâinile, ne zâmbim și mă-ntreabă
de ce urc în primul tren? ce-i cu atâta grabă?
că trenurile cu vagoane nenumerotate nu duc nicăieri, și opresc doar în cartier
și, dacă tot am vrut să ies din cartier, să nu mă tem, aruncându-mă în primul tren
să am răbdare, că nu orice e pentru orișicare
că orșice oarecare și-alege drumul la-ntâmplare
spune că trenurile vin la fiecare ceas
și mă poftește-n sala de așteptare, de vis-a-vis, eu îl urmez la pas
căci am încredere în el, de când eram copii
și, parcă acum n-am fi
îmi zice: “dă-l încolo de tren, vor mai veni și altele
hai să bem un păhărel, te cinstește fratele!”
în sală, oameni cu miile, de tot felul
din toate categoriile, așteptându-și trenul
atenția mi-e captivată de un bătrânel
și, nedumerit, îmi întreb amicul: “ce s-a-ntâmplat cu el
de ce, până la vârsta lui, nu s-a urcat în niciun tren?
s-a irosit! e tembel? nu și-a dorit? e rebel?”
amicul meu zâmbește, mă pălmuiește prietenește
și-mi răspunde părintește:
“trezește-te, aici e sala de așteptare a gării destinului
și trenul vieții nu vine la fiecare ceas
privește-ne cum așteptăm momentul potrivit
tu ai paisprezece ani, ești încă mic, liniștește-te!
vezi tu? tu nu vezi că ești orbit
în viață unii trag tot timpul și alții trag timp
moșul ăla e un laș nenorocit, a-mbătrânit în sala de așteptare
de frică să nu ia trenul greșit! și-acum să îți explic:
primul tren e gol și nu-l așteaptă nimeni
vine numai pentru cine își vede doar interesul
toți ajung să clacheze că nu știu să gestioneze succesul
înțelesu-m-ai de ce te-am oprit? ți-ai fi semnat decesul!
mersul trenurilor e bizar: pe măsură ce înaintezi în vârstă, vin din ce în ce mai rar
și mai pline, e din ce în ce mai greu să îți găsești un loc: unii se omoară și pentru un loc pe scară!”
are dreptate și deși nu-l cred pe moment
nu-l contrazic, poate de teamă, poate din respect
dar îi răspund direct, ca-ntre amici:
“ce complicat e să fii simplu și ce simplu e să te complici!”
atât mi-a trebuit ca să fiu bombardat cu replici
imediat mă pricopsesc și cu o palmă peste ceafă
cu mesajul: “puștiule, paharele noastre sunt goale, nu ne ține
predici, mai bine ține-te de carafă!
toarnă, hai, ne vrem paharele pline!”
ăștia-s tovarășii amicului meu, pentru care eu băgam mâna-n foc că se bagă pentru mine
însă el nu intervine, se cuvine să ripostez, dar mi-e și frică și rușine
așadar, intenționez să mă conformez: iau un pahar și-l umplu pân’ la gură
băieții râd în hohote: “ho, bă, ce te-ai speriat așa, ce, tu nu știi de glumă sau nu ții la băutură?”
răsuflu ușurat, zâmbesc ușor forțat
să nu dau de înțeles că sunt crispat
dar nu-i păcălesc, băieții au școală și studii superioare
sala de clasă fiindu-le sala de așteptare
al dracu’ de tare-mi place stilul lor autodidact
nu știu cum se face dar sunt fascinat
drept pentru care nu mă mai gândesc la plecare
trenul meu n-are decât să mă aștepte
eu sunt hotărât să rămân, și-o spun cu toată ființa mea
din toată inima: “în mediul ăsta am ce învăța
și, da, îmi place și distracția, nu neg
aici e un real desfrâu total, e timpul să petrec!
de ce să plec, cu cine mă întrec, nu înțeleg de ce atâta pripă?
sunt adolescent, beau din sticlă și fumez la pipă!
viața e o clipă, fac ce vreau cu ea chiar și risipă!”
toată lume țipă, în echipă: “mi se cuvine lumea!”
îmi alătur și eu vocea: “mi se cuvine lumea!”
și, uite-așa, ne pregătim să cucerim lumea
fără să știm că nici măcar viețile noastre nu ni se cuvin
darămite lumea, urma să descoperim…
[actul 2]
vremea trece, împlinesc optsprezece ani
dintre care patru în sala de așteptare
eu rămân la toate rece, veritabil eminescian
toate-s vechi și noi sunt toate, deci nimic nou sub soare
povestioare, omul și povestea lui
oare a cui e mai înduioșătoare?
nu iau în considerare povestea nimănui, n-am cui să îi dau crezare
am întâlnit destui povestitori care-și sculptează statui!
oameni fără căpătâi, fără caracter
se vor boieri „neamul bibescu”, dar sunt lefteri ca popescu
drojdieri precum băsescu, se văd bancheri că isărescu
mă-nhăitez cu ei, iar amicul meu
reintră-n scenă, urlă că am o problemă gravă, că în această enclavă
o să ajung să-mi bag în venă și-o să devin o epavă!
“bravo, bă! ce mi-ai zis tu când mă urcam intrenul vieții mele?
‘ce atâta grabă, nu?’ mai am vreme!”
e prima oară când îl văd nervos, n-o dau la-ntors
nu-mi pasă dacă vorbește serios ori face pe nebunul
sunt mult prea încăpățânat că să mă-ntorc din drum
și prea puțin ambițios că să-mi urmez drumul
în contextul dat, amicul meu se alătură grupului
la un moment dat, mă trage de mâneca în afară lui
spune că scopul lui e atingerea scopului meu
apoi, verbal, îmi creionează un traseu spre vârful topului:
“la noapte luăm trenul, da, spre vârful topului
dacă nu vrei la coada mopului ci pe culmile gloriei
n-o să ne oprim nici în calea potopului
crescuți pe străzile din centru, știm calea victoriei!”
iarăși, nu-l contrazic, doar că de data asta n-o fac din respect, de teamă sau fiindcă suntem tovarăși, știe el ce spune, ce-a fost, a fost…
am douăzeci și trei de ani și-ar cam fi timpul să îmi fac un rost!
[actul 3]
totu-i contra cost, sunt nevoit să renunț la copilărie, fără s-o anunț
fac un autodenunț: mi-am omorât timpul tot timpul, acum e timpul să îl cruț!
îmi fac bagajele, las anturajele și personajele sălii de așteptare
m-așteaptă plajele însorite, peisaje nemaiîntâlnite… mă trezesc din visare, stupoare!
rumoare împrejur, suntem singurii trubaduri dintre călători
toți ceilalți sunt cerșetori, miroase îngrozitor
nu plec la drum cu te miri cine
un tren pleacă, altul vine
cum mă urc așa cobor
amicul meu strigă după mine, mă numește “dezertor”!
de ce dor cuvintele normelor care mă vor cuminte
că nu mă supun? dezgustător!
îmi pun singur ordinele-n ordine, nu-mi trebuie stăpân!
bun! dacă vrei să pleci cu cerșetorii, du-te, nene!
uite cine-mi dădea mie teme, cine-mi vorbea despre vene
ăsta de nu vede de sprâncene geme de ticăloșie
ducă-se pe pustie!
îl tratez cu sfidare, traversez agale
peronul, către aceeași sală de așteptare
fără un rămas bun, îi aud glasul: “ai ratat lecția umilinței
piatra care stă la temelia biruinței!”
nu-l iau în seamă, n-are ce să mă-nvețe
eu reintru în sală, alți oameni, alte fețe
după aparențe, îmi pare o baie de aburi de alcool
pentru cei ce stau cu capu-n nori de fum
nu-mi rămâne decât să mai rămân, îmi fac prieteni noi
cei vechi au dispărut și nu privesc înapoi
aleg colțul intelectualilor, pare mai luminos
mai puțin primejdios dar la fel de vicios
dreptatea e nedreaptă dacă ai dreptate
regula jocului e regulată de ascunse reguli
fapte murdare împachetate în fraze rafinate
și ne mai întrebăm: de ce lucește jegul?
m-am lămurit, e diferență doar de colorit, nu și de esență
între un grup infracțional de cartier și un cartel al intelectualilior, spoit în nuanțe de transparență!
decid să mă rup de orice grup și să mă preocup, în solitudine, de multitudinea dilemelor proprii, căutând soluții
și transform poveștile de adormit copiii în povețe de trezit adulții!
fără discuții, fără-ndoiala, fără interpretare
devin filozoful sălii de așteptare
oamenii îmi spun “maestre”, eu le răspund “mai este
am treizeci și cinci de ani și încă joc feste!”
zbor peste crestele munților
las testele celor de la sol
eu le-am rezolvat, trec
la nivelul următor, nu urez succes eșecului, plec!
[actul 4]
spre noi culmi, nu-mi iau bagaje multe
tot ce necesit port în minte și în suflet
trenul vieții mele trebuie să revină
chiar dacă sunt ani de când n-am auzit roată de tren pe șină
din nou încrezător, singur pe-același peron
revine, într-adevăr, îi aud glasul roților
oprește scârțâind
vreau să deschid ușa, însă ușa mi-e deschisă din interior
și rămân uimit!
e același amic din copilărie, mult îmbătrânit
mă-ntampină cu bucurie și cu un “bine ai venit!”
îmi întinde mâna: “urcă repede în tren!”
amice, tu ești un blestem!
du-te liniștit, o să te chem dac-o să am nevoie
te-am urmat de bunăvoie și tu m-ai mințit, uite:
nici vagoanele astea nu-s numerotate!
dau să plec spre alt vagon și sala de așteptare erupe!
mulțimea dă în clocot, oamenii
vor un loc în tren, cei lipsiți de talent sunt primii
nu concurez cu vitele, e indecent, las boul
să se lupte cu boul, nu îmi șifonez sacoul
fățarnică e rasă umană
anarhică e societatea fără morală
amarnică rânduială, fără sfială stau pe tron
caractere de carton învelite-n silicon!
nu se ține cont de ierarhie, de capacitate
de meritocrație, de calitate!
nu urc în tren, reintru demn, cu abnegație
în sala de așteptare, pentru următoarea generație
are nevoie de educație ca de aer
să se înmulțească, fără să se împartă între șmecheri și fraieri
să se adune-n slujba unui ideal, pentru care
se trăiește, nu pentru care se moare!
deși sunt ascultat și tratat cu respect, și de fapt, și de drept, nu realizez nimic
n-au niciun efect cursurile predate, scursurile dau din coate, coatele goale își dau în petic
văd cum pojghița de etică le cade imediat
ce părăsesc sala de așteptare, grotesc spectacol!
ce lecție primesc la cincizeci și patru de ani
visam să zbor cu un preș, am dat greș, firesc obstacol!

[actul 5]
miracole se-ntâmplă și la vârsta mea: cine credea că voi avea din nou șansa unui nou tren?
uite-l cum mă așteaptă… dar în semn de dispreț față de oameni îmi zic: “uite-l!”
prefer să mă izolez total de tot ce-i omenesc
să-mi construiesc o umbrelă deasupra conștiintei
sub care să m-adăpostesc
de furtunile iscate din străfundurile ființei
aleg cel mai obscur loc din sala de așteptare
trăiesc în negare, mi-a pierit dorința de afirmare
dacă sufletul meu ar avea sufletul lui, oare ce-ar simți sufletul sufletului său?
când lupți contra ta e rău să fii erou!
bătrânețe, spulberă-ți ideile
nu sunt mecanicul trecutului, ca să-i repar greșelile!
gândurile cele de pe urmă care nu curmă, ci accentuează suferința
mă apropie de încheierea socotelilior finale, și n-am fost prea bun prieten cu chibzuința
am ajuns să trăiesc din pomană
catastrofală senectute, sursa ironiilor din sală
sunt eu, moșul uitat de dumnezeu pe pământ
lumea râde de mine, și eu o plâng
am șaptezeci și opt de ani, sau parcă optzeci și șapte
poate am împlinit o sută
nu vreau să-mi amintesc etatea, e sinonimă cu eternitatea
sinceritatea nu mă ajută!

[actul 6]
unde a dispărut copilul de paisprezece ani? ce-am făcut cu speranțele lui din rucsac?
cred că întrebarea nu e “unde?” ci “când?”, dacă prin absurd l-aș întâlni, aș lăsa capul plecat!
l-aș implora să mă certe și să mă ierte, că l-am trădat în viitor
mi-e dor de ale tinereții valuri, ale bătrâneții maluri dor
n-aș da timpul înapoi, ci înainte ca să mor
copilului îi sunt dator măcar cu o încercare
și-n amintirea lui, stabilesc o ultimă mutare
mă voi lupta până la ultima suflare
să prind ultimul tren, îl văd deja în depărtare
deja-vu, mare mirare, liniște, lipsesc drumeții
e aceeași priveliște, ca-n zorii dimineții
când am ratat primul tren al vieții
peronul e pustiu, trenul e gol
cred că a trecut un secol
n-am jucat niciun rol
în meciul vieții mele, am făcut tușa
când am dus lupte grele, am aruncat mănușa
poate că moșul nu și-a spus ultimul cuvânt
cu ultimele forțe, deschid ușa și urc
arunc privirea înapoi să-mi iau la revedere
dar ce văd mă-ngenunchează de durere
prăpăd! eu n-am plecat din sala de așteptare
copiii îmi aprind o lumânare!
mă situez în două locuri în același timp, amicul meu mai mare
apare numai în tren, și-acum pricep, fără să-mi spună! el a fost destinul meu, într-adevăr mare
dar căruia n-am fost în stare să-i întind o mână!
că am ținut prea mult la turmă, și prea puțin la sumă

[epilog]
v-am povestit la prezent, dar am trăit la absent și am plătit cu trupul
viața e o poezie, mai grea sau mai ușoară, ce nu se-nvață pe dinafară, ci se descoperă pe dinăuntru

- rappa

letras aleatórias

MAIS ACESSADOS